-"A venit coana notareasa, cu aia mica a lu' dom'director". Nu stiam ce inseamna dar, simteam ca sunt importanta si trebuie sa stau dreapta si incruntata ca bunica...plecam de acolo vesela si cu un sentiment de invingator.
Am crescut si bateam drumul scolii, scoala pe care o uram in oarecare masura, ca imi furase taticul iubit, cel mai bun partener de joaca, si mi-l transformase in "domnul director".
Nu aveam legatura cu restul satului, nu-mi cunosteam consatenii, imi cunosteam doar colegii.
Cand am primit oferta unei catedre, la scoala unde tatal meu inca functiona ca "dom'director", am retrait acel sentiment de "importanta"-ideea ca voi fi colega cu "dom'director", imi dadea sentimentul ca-mi voi recapata in totalitate tatal, dar si ca voi deveni eu :Silvia C Popescu, nu voi mai fi "una din fetele lui dom'director".
Nu se straduia nimeni sa stie care suntem una ,care cealalta. Eram apelate la intamplare, sora cu numele meu, eu cu numele sorei...Important pentru oamenii satului era sa se ridice sa-si plece fruntile carunte si sa salute cu umilinta "fetele lui dom'director".
-"Cu cine faci ma geografia?"
-"Cu aia mica a lu' dom'director".
Am plecat trista, umilita si dezamagita.
Dupa doi ani, ma convinsesem ca indiferent cat de tare ma straduiam sa fiu un bun profesor, nimeni nu stia ca sunt Silvia C. Popescu. Ramasesem "una din fetele lui dom'director".
Mergeam destul de des la parinti, dar intalnirile se consumau discret in "salon"-ul casei, departe de ochii lumii, asa cum ne educase mama, o femeie introvertita, si cum ne impunea in continuare...
Azi dupa o absenta de aproape cinsprezece ani, am simtit nevoia sa ma intorc acolo sa aprind o lumanare la capataiul lor si sa le "povestesc" ce am mai facut in ast timp.
Vestea a circulat repede!
-"A intrat Silvica lu'dom'director la biserica! Masina asta e a ei".
-"Fugi fa, ca aia n-a mai trecut prin sat de cand a murit 'conita'
-"Ma faci pe mine chioara? uit-o colo, se duce cu lumanare la mormant"...
Ma indepartasem destul de tare incat sa nu mai aud continuarea conversatiei.
Mi-a incoltit un zambet in coltul gurii. Imi nimerise, in sfarsit, numele.
Patruzeci de ani pastorise tatal meu in acea scoala, din care ultimii treizeci si opt ca director. Treizeci si opt de promotii a educat si invatat...ca director...
Am plecat ravasita de amintiri si absenta la ce se intampla in jur... In strada, m-am trezit brusc. Oameni ale caror fete imi erau complet straine, se napusteau, cu obrajii scaldati de lacrimi, sa ma imbratiseze si sa-mi spuna cat de bucuriosi sunt ca am mai venit "pe acasa".
Nu stiu daca am mai primit vreodata imbratisari atat de ADEVARATE dar, stiu ca pentru prima data am fost fericita ca sunt "Silvica lu' dom'director"...am simtit clar ca imbratisarile erau pentru el...
...nu de mine le fusese dor...
...de tine "dom'director"!
- Si mie imi este dor de tine, "tati"!
