Am gandit cu 18 ani mai dinvreme……


…...martisoarele au fost preluate repede si usor de persoane cu gusturi indoielnice.Romanii au inceput sa uite traditia si ce simboliza martisorul. Suntem o natie care renunta usor la traditii si la fel de usor imprumuta de la alte popoare, pierzandu-si identitatea dar, nu despre asta vreau sa vorbesc astazi.Simteam din ce in ce mai mult nevoia de schimbare.Vroiam ceva nou in viata mea ,in viata urbei. Primaria colcaia de concetateni care-si luau, pe banda, autorizatii de “mici intreprinzatori,” iar “buticurile” si consignatiile, rasareau ca ciupercile dupa ploaie, deschise in conditii improprii dar, in locatii cat mai centrale.
Vizasem in cartierul meu, o librarie prafuita care, intr-un spatiu extrem de generos, zeci de ani adapostise tratatele lui Ceausescu, iar la momentul respectiv, gazduia cateva ghiozdane din carton(scalambaiate de vreme in asteptarea cumparatorilor care, deja aflasera, in urma vizitelor facute la turci pentru o “contra-partida”, despre “rucsacul”ce le inlocuise de mult in Occident) si zeci de caiete ingalbenite care, se lasau eclipsate de cateva “suluri” de hartie creponata care pe ici pe colo pastrau urme ce aminteau de culorile initiale .Nu sunt un terminator al focarelor de cultura, asa cum am fost catalogata ,cand am indraznit sa propun a mi se ceda o parte din spatiul care statea neexploatat in ceea ce numeau dumnealor librarie. Nu fusesem afara, nici macar pana la turci desi, era deja un “ trend”dar, sufletul meu inca mai pastra ranile comertului comunist care ne umilea cu cozile infernale si inca intoxicat, de asa cum am mai spus, consignatii si buticuri ,tanjea dupa alceva.Ceva aerisit ,civilizat care sa-mi dea posibilitatea ca in timp ce-mi fac relaxata cumparaturile, sa nu fiu obligata sa tarasc dupa mine copiii agatati de plasele indesate. Stateam ore intregi in fata librariei si-mi imaginam cum mame calme si linistite isi fac cumparaturile ,in timp ce deasupra unui plafon trasat de mine imaginar( libraria avea o inaltime de peste 5 m, lucru ce mi-ar fi permis creerea inca unui nivel ), copiii lor se jucau fericiti sub supravegherea atenta a unui personal bine instruit (nici macar nu stiam cum sa numesc ceea ce vroiam eu, ii spuneam “asistenta sociala”). Alaturi, un mic bufet unde mamele, dupa ce terminau cumparaturile, sa poata sa-si admire odrazlele cum socializeaza intr-un mediu sanatos. Pentru a putea pastra in continuare destinatia initiala a spatiului, vedeam o alta parte a acestuia, destinata unui mici librarii, unde mamele se puteau relaxa band o cafea si rasfoind ultimele tiparituri. Citind, probabil ca veti spune: ce este nou in asta? - la vremea respectiva (1990) edilii au clasat-o ca” fantezie de om bolnav”. Am ramas cu dorinta in sufletul ranit inca o data ,de lipsa de intelegere, a celor care trebuiau sa-mi cedeze spatial. Dupa ani, am mers in Germania . Am vazut ca ceea ce visasem eu si fusese cotat ca o” fantezie bolnava”, era aproape in fiecare magazin. Am zimbit multumita ca nu port povara unei fantezii bolnave ci, intuitia unor lucruri descoperite de Occident cu multi ani in urma.Dupa 18 ani au inceput sa se amenajeze si la noi astfel de spatii. Eu?.... eu pastrez inca regretul ca am gandit cu 18 ani mai din vreme…


…la mai putin de doi ani de la batalia pierduta de mine, o parte din “focarul de cultura”s-a transformat intr-o carciuma de cartier unde “navetistii” se alimentau, ascunsi in smogul de tutun si aburi de alcool ieftin, cu doza necesara pentru “a prinde curaj” inainte de intalnirea cu nevestele.

Am fost pionieri…




Intro primavara, inca neeliberata din ghearele unei ierni tarzii, geroase si insistente imi petreceam serile impreuna cu una dintre cele mai dragi prietene, facad rebus. Nuuuuuuu, nu integrame; faceam REBUS: Caraiman, Petrascu, Ciocalteu, etc, greii rebusului romanesc.Era una din metodele de a strabate prin labirintul circumvolutiunilor creierelor noastre, cu neuronii tineri si neobositi de grijile vietii. Monotonia existenta in vietile noastre era cauzata de restrictiile ucigatoare impuse de un regim despre care nici macar nu vreau sa-mi amintesc. Proaspat eliberati din paralizantele chingi ale comunismului, simteam nevoia defularii. Simteam nevoia sa ne dezmortim, sa facem ceva iesit din comun, ceva care sa ne deschida drumul spre ceea ce intelesesem noi, furand din inca saracele informatii, despre economia de piata. Am fost pionierii MARTISOARELOR. Apoi,… au fost invadate pietele. Pacat ca martisoarele, nu mai au calitatea de atunci, iar cei care inca mai practica aceasta “arta”, nu mai fac parte din randul celor care le-au reINVENTAT .

http://www.youtube.com/watch?v=18bakLr9Vu8
A venit toamna .O toamna frumoasa ,imbracata in haina aramie.Padurea Trivale isi flutura mantia de foc in ritmul unui vant rece si rascolitor.Oaza mea de liniste isi pierdea una cate una,culorile florilor ce o impodobeau cu generozitate ,inveselindu-mi diminetile. Puteam sa o las amortita si trista in asteptarea unei primaveri aflata atat de departe?Nu ,categoric nu.Imaginatia mea este vesnic vie. Ne-am “gatit” de Halloween